Primul care a apărut din gura tunelului a fost un bărbat cu părul complet alb.
Înainta greu, cu pași mărunți și nesiguri, ca și cum fiecare mișcare îi consuma ultimele puteri. Lumina zilei îl făcea să clipească necontrolat, iar privirea lui părea pierdută între două lumi. Avea chipul brăzdat de riduri adânci și înfățișarea unui om trecut bine de jumătatea vieții.
Salvatorii s-au apropiat încet, convinși că au în față unul dintre profesorii dispăruți cu zeci de ani în urmă.
Dar bărbatul a ridicat capul și a rostit aproape șoptit:
— Mă numesc Adrian… am șaptesprezece ani.
În jur s-a făcut liniște.
Nimeni nu a mai spus nimic.
Omul din fața lor arăta ca un bătrân, însă în mintea lui timpul se oprise într-o altă epocă. Pentru el, anii nu trecuseră niciodată.
Oameni ieșiți dintr-o lume uitată
După Adrian au început să apară și ceilalți.
Unul câte unul.
Tăcuți.
Speriați.
Parcă desprinși dintr-un alt secol.
Aveau fețele palide, trupurile slăbite și priviri care evitau lumina. Purtau haine confecționate din petice, bucăți de pături și materiale vechi cusute stângaci.
Unii plângeau fără să scoată un sunet atunci când vedeau cerul.
Alții se ascundeau în spatele celor din jur de fiecare dată când auzeau zgomotul elicopterelor sau sirenele echipajelor de intervenție.
