Întotdeauna am fost convinsă că voi îmbătrâni alături de el, că mâna mea o va căuta pe a lui până în ultima clipă a vieții. Am crezut, cu o naivitate pe care o numeam iubire, că anii trăiți împreună au o greutate, că amintirile, rutina noastră, serile liniștite și grijile împărțite în doi ne leagă pentru totdeauna. Dar azi am înțeles că pentru el toate acestea au fost doar un fundal convenabil. Importante erau doar pentru mine.
Apa, curgând în chiuvetă, îmi acoperea gândurile și bătăile inimii. Spălam farfurii fără să gândesc, deși în ele îi pregătisem cina preferată — pește copt, cartofi cu usturoi și crustă crocantă, exact cum îi plăceau. Nici prin minte nu-mi trecea că avea să fie ultima masă servită în casa noastră.
— Plec, a spus el simplu, împingând farfuria.
M-am întors spre el, convinsă că poate n-am auzit bine.
— Unde pleci? am întrebat, zâmbind stingher, ca și cum gluma lui fusese prost aleasă.
— La altcineva. O iubesc.
Cuvintele lui au căzut între noi ca o lamă rece. În secunda aceea, am simțit cum ceva în mine se frânge. Am revăzut, ca într-o derulare rapidă, toată viața noastră: nunta, nașterea copilului, serile în care îl așteptam obosită să vină acasă, cămășile lui calculate impecabil, grijile împărțite, visele noastre, promisiunile lui. Toate s-au evaporat în câteva secunde.
— Glumești…, am șoptit.
A clătinat capul. Calm. Rece. De parcă discuta despre vreme.
— De când? am întrebat, cu teamă în voce.
— De câțiva ani.
Ani. Ani întregi în care el venea acasă, mă săruta pe frunte, își lăsa cheile pe masă, se întindea în patul nostru — și totuși trăia o altă viață. Cu altcineva. Împărțea altă intimitate, altă poveste.
— Și de ce nu ai plecat atunci? am întrebat, tremurând.
— Era confortabil. Ai avut mereu grijă de mine. Dar acum… ea e mai tânără. Avem altceva împreună. Vreau să încep din nou.
Eu i-am oferit o viață. El mi-a oferit… comoditate. Iubirea mea a fost devotament. Iubirea lui — un calcul.
Și-a luat jacheta. M-am simțit mică, sfâșiată, abandonată.
— Voi sta la ea. O să ne căsătorim curând. Voi veni după lucrurile mele, a adăugat, de parcă anunța o livrare de mobilă.
— Nu veni, i-am spus. Tot ce ai avut aici a încetat să-ți mai aparțină în clipa în care ai plecat.
A ridicat din umeri, nepăsător, și a plecat. Ușa s-a închis cu o bubuitură care m-a răzbătut până în suflet.
Casa s-a scufundat într-o liniște ciudată. O liniște care m-a lovit cu aceeași brutalitate ca trădarea lui. Holul, bucătăria, sufrageria, patul — totul își pierduse sensul. M-am lăsat pe podeaua rece și am plâns până când nu am mai simțit nimic.
Nu știu cât timp a trecut. Noaptea s-a lăsat peste oraș, iar eu am stat acolo, prăbușită, ascultând ticăitul monoton al ceasului. Un timp gol, suspendat, parcă refuzând să mai înainteze.
De ce am trăit pentru el? De ce m-am sacrificat pentru un om care m-a părăsit atât de ușor, cu un calm aproape cinic? Nu există răspunsuri. Doar o rană imensă, încă deschisă, și o singură întrebare care mă bântuie:
Ce fac acum? Cu singurătatea asta neașteptată, cu anii risipiți, cu dragostea pe care el a șters-o dintr-o propoziție?
Și cum încep din nou, când tot ce aveam s-a prăbușit într-o singură seară?
