Totul a început pe neașteptate. De la o zi la alta, soțul meu a început să aibă un miros absolut imposibil de suportat. Nu vorbesc despre un miros obișnuit, trecător — ci despre unul atât de puternic, încât părea să umple toată casa, indiferent unde mergea.
Am încercat tot ce se putea: dușuri mai dese, produse de igienă mai scumpe, schimbat hainele zilnic, spălat încălțămintea, chiar și diferite deodorante și creme recomandate pe internet. Nimic. Mirosul persista, ba chiar părea că devine mai intens cu fiecare zi.
La un moment dat, am realizat că nu era o situație pe care o puteam trata acasă. Îngrijorată, dar și ușor exasperată, am decis să mergem la un urolog. M-am gândit că poate era vorba despre o afecțiune pe care o ignora din rușine sau despre ceva ce trebuia evaluat urgent. Am insistat să-l însoțesc, ca să-i fiu sprijin moral.
În cabinet, medicul l-a invitat pe soțul meu să intre primul, iar eu am rămas pe hol. Nu trecuseră nici cinci minute când ușa s-a deschis brusc. Doctorul a ieșit cu o expresie greu de descris: obrajii îi erau roșii, privirea îi tremura și părea să fie într-un conflict intern între profesionalism și… un hohot iminent de râs.
„Doamnă… ar fi bine să intrați și dumneavoastră”, mi-a spus după câteva secunde de ezitare. „Trebuie să vedeți personal despre ce e vorba.”
Inima mi-a sărit în gât. Am intrat în grabă.
„Domnule doctor, ce s-a întâmplat? Este ceva grav?”, am întrebat speriată.
Soțul meu stătea pe marginea patului medical, palid, jenat și încurcat.
„Dragă… cred că am uitat să-ți spun ceva important”, a murmurat el.
„Ce anume?”, am întrebat cu sufletul la gură.
Atunci s-a aplecat, și-a scos încet pantoful și… din interior a căzut o felie de brânză mucegăită, lipită de talpa lui ca o relicvă a unui război alimentar de demult. Arăta de parcă supraviețuise acolo săptămâni întregi, fermentând în liniște.
În acel moment, medicul — un profesionist respectabil, probabil obișnuit cu tot felul de situații ciudate — a cedat. A izbucnit într-un râs pe care încerca disperat să îl mascheze. Eu am rămas câteva secunde fără reacție, apoi am început să râd și eu, cu lacrimi în ochi.
Doctorul și-a revenit cu greu.
„Nu este nicio problemă medicală”, a reușit în cele din urmă să spună. „Mirosul nu provine din corpul soțului dumneavoastră… ci din pantofi. Mai exact, din… acel obiect pe care l-ați văzut.”
Soțul meu era roșu ca sfecla și își acoperea chipul cu mâinile.
„Nu știu cum a ajuns acolo… probabil nici nu vreau să aflu. Cert este că am chinuit tot cartierul cu mirosul meu”, a zis el rușinat.
Finalul a fost simplu, dar necesar: pantofii au mers direct la gunoi, fără drept de apel.
Iar noi? Noi am râs încă vreo două zile pe tema asta — după ce am trecut de șoc, desigur.
