Întotdeauna am fost convinsă că destinul meu se va împleti cu al lui pentru totdeauna. Credeam cu toată ființa mea că anii petrecuți împreună, amintirile adunate una câte una, căldura pe care am turnat-o în fiecare gest, în fiecare masă gătită, în fiecare cămașă călcată, aveau o valoare reală. Am trăit cu iluzia că dragostea noastră era un drum comun. Dar, se pare, drumul acesta exista doar în mintea mea.
Zgomotul monoton al apei curgând în chiuvetă îmi amorțea gândurile. Spălam farfuriile aproape mecanic, aceleași farfurii în care, cu puțin timp înainte, îi așezasem cina preferată. Peștele copt, pregătit cu răbdare, exact cum îi plăcea. Cartofii cu usturoi, crocanți la margini, făcuți special pentru bucuria lui. Nici nu-mi trecea prin minte că acelea aveau să fie ultimele feluri de mâncare pe care le-ar mai gusta vreodată în casa noastră.
— Plec, — a spus el deodată, împingând farfuria într-o parte, ca și cum ar fi fost un obiect neimportant.
M-am întors instinctiv, crezând că urechea îmi joacă feste.
— Unde pleci? — am întrebat, râzând scurt, convinsă că urmează o glumă.
Dar nu a glumit.
— La alta. O iubesc, — a rostit cu aceeași simplitate cu care ai spune „mă duc să cumpăr pâine”.
În secunda aceea am simțit cum totul din mine se strânge. Ca o lovitură bruscă în stomac care îți taie aerul, puterea, mintea. Mi-au trecut prin fața ochilor clipele unei vieți întregi: ziua în care ne-am căsătorit, nopțile în care ne adormea copilul la piept, mesele de duminică, momentele în care îi aranjam cu grijă hainele în dulap, convinsă că fac parte dintr-o familie solidă. Totul, absolut totul, s-a prăbușit într-o singură clipă.
— Glumești… — am reușit să șoptesc.
Dar el a clătinat din cap calm, aproape indiferent.
— De când ești cu ea? — l-am întrebat, simțind un fior rece în coloană.
— De câțiva ani, — a spus simplu, aproape plictisit.
Am simțit cum mi se întoarce stomacul pe dos. Câțiva ani. Atât de mult. Înseamnă că în tot timpul acesta a jucat un dublu rol: partenerul devotat care se întoarce acasă, tatăl care își sărută copilul de noapte bună, bărbatul care mănâncă cina pregătită cu drag de mine… și, în același timp, un străin care își trăia viața cu o altă femeie.
— Atunci… de ce nu ai plecat mai devreme? — am întrebat, simțindu-mi vocea ruptă.
— Pentru că aveam tot ce-mi trebuia aici. Era comod. Întotdeauna ai avut grijă de mine. Dar acum… ea e mai tânără. Îmi dă altceva. Vreau să încep din nou, — a spus cu o liniște care m-a durut mai tare decât cuvintele în sine.
Vrea să înceapă din nou. Ca și cum viața ar fi un sertar pe care îl închizi și altul pe care îl deschizi.
Dar eu? Eu unde rămân? Eu care mi-am construit existența în jurul lui. Eu care i-am spălat hainele, i-am găsit mereu cheile, i-am gătit, i-am ținut casa, i-am crescut copilul, i-am reparat tăcerile, i-am îndulcit oboseala. Eu care am crezut în noi.
S-a ridicat, și-a luat jacheta de pe spătarul scaunului.
— Mă mut la ea. Ne vom căsători curând. Revin după lucrurile mele.
Am rămas uitându-mă la el, incapabilă să-mi decodific propriile trăiri. Era durere? Era furie? Sau doar un gol imens care înghițea totul?
— Nu veni, — i-am spus, aproape fără voce. — Tot ce ai aici ai pierdut în momentul în care ai ales să pleci.
A ridicat din umeri, nepăsător. Nici măcar nu a încercat să mă oprească, să explice, să repare. A ieșit, trântind ușa în urma lui. Iar eu am rămas în singurătatea care a mușcat din mine ca un frig ascuțit.
Casa, odinioară plină de glasul lui, de mirosul lui, de prezența lui, a devenit brusc un spațiu străin. Am căzut pe podea, simțind cum lacrimile îmi curg fără oprire. Plângeam pentru trecut, pentru viitor, pentru mine.
Nu știu cât timp a trecut. Ceasul continua să ticăie, dar timpul nu mai însemna nimic. Afară se făcuse întuneric, iar eu încă stăteam acolo, pe podeaua rece, încercând să respir printre bucățile sparte ale vieții mele.
De ce am trăit pentru el? De ce mi-am risipit anii, energia, tinerețea, inima, pentru un om care a putut să mă arunce la coș cu o singură propoziție?
Nu exista niciun răspuns.
Doar un gol imens, un ecou dureros care repeta, încontinuu, aceeași întrebare:
Și acum? Ce fac eu cu trădarea asta? Cu singurătatea asta? Cu anii pe care el i-a șters, ca și cum nici nu ar fi existat?
